Importanța rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiți întru Domnul

Importanța rugăciunilor Bisericii pentru cei adormiți întru Domnul

Pentru toată istoria umanității, obișnuirea cu misterul morții a fost preocupare arzătoare[1]. Moartea ține poate cel mai mult de domeniul spiritualității, pentru că există un fel de a muri în teologia ascetică, prin vindecare de păcat, după cum aparține și teologiei mistice, prin moartea morții și unirea omului cu Dumnezeu[2].    

  Concepția despre moarte a oamenilor este diferită: de la negarea morții și afirmarea nemuririi până la acceptarea ei prin intermediul ascetismului și lupta împotriva cărnii. După Alexander Schmemann, biruirea morții presupune sau impune transcenderea celorlalte două poziții: de negare și de acceptare.

 Moartea revelează pe Hristos – Izvorul vieții veșnice, după cum Adevărul (Ἀλήθεια) este singurul care ne izbăvește de moartea veșnică, iar, prin dragoste, și de moartea uitării[3].

  După Părinți, moartea are rostul de a tăia rana păcatului, pentru ca răul să nu fie nemuritor[4] sau fără de moarte. Toată viața omului are ca scop transcenderea morții[5], adică dobândirea stării de Înviere. Sf. Maxim Mărturisitorul consideră moartea ca pedeapsă pedagogică, având un rost și un sens mistagogic în existența omului: „…a implantat în mișcarea irațională a puterii noastre cugetătoare pedeapsa ca pe o consecință cuvenită, lovind cu moartea, după rațiunea cea mai dreaptă, pe însăși aceea spre care ne abătuserăm, puterea iubirii, pe care o datorăm, potrivit minții, numai lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca aflând noi, prin suferință, că iubim nimicul, să învățăm a ne întoarce iarăși această putere spre ceea ce există”[6].

   Sf. Grigorie de Nyssa subliniază tocmai sensul pedagogic al morții în existența omului: „Or, după cum există mai multe feluri de boli trupeşti, unele care se vindecă mai uşor, altele mai greu, şi în astfel de cazuri se recurge la operaţii, la arderi, la cauterizări cu fier roşu sau la băuturi de medicamente amare spre a se putea astfel scoate din rădăcină răul ce s-a încuibat în trup, tot aşa acelaşi lucru îl prevede şi judecata viitoare pentru vindecarea sufletului de infirmităţile sale. Pentru cei uşuratici, această judecată e o ameninţare şi un corectiv pentru ca de teama unei ispăşiri dureroase să fugă omul de rele şi să se cuminţească, câtă vreme pentru cei înţelepţi, cred că ea e un mod de vindecare şi de înzdrăvenire pe care le-a hotărât Dumnezeu spre a putea readuce astfel această creatură a Lui la frumuseţea originară”[7].

Despre sentimentul trecerii și al egalității tuturor în fața morții, Sfinții Părinți au lăsat pagini memorabile. Moartea este „oglinda” care smerește semeția fumuseții trecătoare a trupului: „N-ai văzut în mormintele de obşte tainele firii noastre? N-ai văzut grămezile de oase aruncate unele peste altele? Căpăţâni de trupuri goale, privind înspăimântător şi tulburător prin găurile golite ale ochi­lor? N-ai văzut guri cu dinţii descoperiţi şi alte mădulare aruncate la întâmplare? De le-ai văzut acelea, te-ai văzut pe tine însuţi. Unde sunt semnele florii de acum? Unde, culoarea frumoasă a obrajilor? Unde, floarea buzelor? Unde, frumuseţea strălucitoare a ochilor luminând sub streaşină sprâncenelor? Unde, nasul drept aşezat în mijlocul frumuseţii obrajilor? Unde, pletele curgând pe grumaz? Unde, şuviţele fluturătoare? Unde, mâinile ce întind arcurile ? Unde, picioarele ce călăresc? Porfira? Vizonul? Hlamida? Brâul? Sandalele? Calul? Alergarea? Nechezatul? Toate, prin care sporeşte acum îngânfarea ta? Spune-mi, unde sunt acestea, acelea pentru care te înalţi şi te so­coteşti acum lucru mare? Unde sunt nălucirile acestea din somn? Oare există vreo umbră mai subţire, ce scapă oricărei atingeri, ca visul tinereţii care se arată o clipă şi trece îndată?”[8]. 

Moartea omului și putreziciunea trupului nu-i micșorează din însemnătate și din valoare. Grija cu care este înhumat, ierurgiile rânduite de Biserică și care se săvârșesc cu acest prilej demonstrează explicit însemnătatea pe care o are trupul omenesc.

Dincolo de diferitele forme ale mormintelor din lumea întreagă, se pare că trei motive separate au determinat ridicarea de monumente pentru morţi. Mai întâi, credinţa că trupul locuieşte, se odihneşte sau doarme efectiv în spaţiul pregătit pentru el. În al doilea rând, pentru a marca locul în care a fost îngropată o personalitate, caz în care este pusă şi o inscripţie corespunzătoare. În al treilea rând, dispunerea unei pietre funerare sau a unei tăbliţe care îndeamnă credincioşii la rugăciuni pentru sufletul celui mort.

Pentru noi românii, dar şi pentru alte popoare, înmormântarea reprezintă un ritual corespunzător învăţăturii creştin-ortodoxe care are la bază cuvântul lui Dumnezeu, revelaţia divină. Chiar de la naşterea Bisericii, creştinii acordă un mare respect rămăşiţelor trupeşti ale semenilor lor, aşa cum s-a întâmplat după martiriul Sfântului Ştefan: „Iar bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el” (Faptele Apostolilor 8, 2). 

          Dacă romanii, evreii, egiptenii sau chinezii antici considerau cimitirele drept surse de infecţie şi le plasau în afara zidurilor cetăţii, o excepţie au  constituit-o creştinii încă de timpuriu. Pentru că la început ei erau persecutaţi, foloseau catacombele ca morminte, locuri de întâlnire şi locaşuri de cult. „Chiar şi în momentul în care au fost liberi să-şi practice credinţa, ei au continuat să-şi îngroape morţii în apropierea celor vii: în criptele din interiorul bisericii şi în curţile bisericilor, practici nemaiîntâlnite până atunci[9]. Tot creştinii timpurii au numit pentru prima dată locurile de înmormântare cimitire, împrumutând termenul grecesc koimhthirion – «loc de odihnă»”, „dormitor”, care provine din verbul keiamai – dorm, zac culcat, mă odihnesc[10]. La latini, acest loc se numea dormitōrium –  cameră de dormit. Dacă cimitirul este un loc provizoriu de unde ne vom „trezi” la un moment dat, la popoarele păgâne, care considerau mormântul un loc de veci, o casă eternă a sufletului, acesta se numea domus aeternālis, adică o casă pentru veşnicie[11].

Cimitirele pentru creştini au şi un rol duhovnicesc. Ele amintesc omului că este efemer şi-l îndeamnă pe acesta să nu greşească şi să fie bun: „Trecătorule, fii bun căci mâine vei fi lângă noi!”[12] Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Pentru ce te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tainele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile putrezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune-mi: Cine e împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine e robul? Cine e înţeleptul, cine e neînţeleptul? Unde-i frumuseţea tinereţii? Unde-i faţa cea frumoasă? Unde-s ochii cei strălucitori? Unde-i nasul cel bine întocmit? Unde-s buzele cele arzătoare? Unde-i frumuseţea obrajilor? Nu-s toate praf? Nu-s toate cenuşă? Nu-s toate pulbere? Nu-s toate putreziciune? Gândindu-ne la acestea, fraţilor, şi aducându-ne aminte de ziua noastră cea din urmă, să ne întoarcem, cât mai avem timp, de pe calea noastră cea rătăcită”[13].

          Argumentele cele mai importante în favoarea îngropării trupurilor neînsufleţite în pământ le găsim în Sfânta Scriptură. Încă din cartea Facerea, Dumnezeu spune: „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Această indicaţie dată de Dumnezeu a fost urmată de Avraam, care, după mai multe tratative, cumpără terenul necesar pentru îngroparea soţiei sale Sarra (Facerea 23,  4-5). Şi Iacob, înainte de moarte, pretinde fiului său Iosif împlinirea tradiţiei poporului evreu de a-l „îngropa în mormânt” (Facerea 47, 30). Chiar şi criminalii erau îngropaţi la poporul evreu (Deuteronomul 21, 23). Exemplele din Vechiul Testament referitoare la practica înmormântării pot continua[14]. Mai amintim cuvintele lui Iov adresate lui Dumnezeu: „Adu-ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână” (Iov 10, 9).

În Noul Testament, înmormântarea este des menţionată (Sfântul Ioan Botezătorul – Matei 14, 12; Lazăr – Ioan 11, 31; bogatul din parabola Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr – Luca 16, 22 ş. a.). Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a fost înmormântat: „Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat” (Ioan 19, 40 – 41).

Iubirea faţă de semeni nu se manifestă numai în timpul vieţii pământeşti, ci trece dincolo de moartea fizică. Rugăciunile pe care le facem pentru ei, după ce au trecut la cele veşnice, ne ajută să fim în comuniune, iar îngrijirea locurilor în care sunt înmormântați este o responsabilitate de netăgăduit. Întâlnirea cu ei în rugăciune este şi întâlnire cu Hristos Domnul, Cel care a biruit moartea prin Răstignirea şi Învierea Sa.

E bine știut faptul că rânduiala Bisericii Ortodoxe prevede o ritmicitate a rugăciunilor sau pomenirilor pe care le facem pentru cei adormiți. Pe lângă toate rânduielile care se săvârșesc până la așezarea trupului în mormânt, care culminează cu slujba înmormântării, Biserica a rânduit multe pomeniri ulterioare.

Alături de Sfânta Liturghie la care sunt pomeniți, cea mai frecventă slujbă care se face pentru cei adormiţi este parastasul, adică un rezumat al slujbei Înmormântării, cu rugăciunile de dezlegare şi iertare rostite de fiecare dată. Primul parastas sau prima pomenire coincide cu pomana care se face în ziua înmormântării. Acesta este primul soroc, la trei zile după moarte. După aceea, se fac parastase la fiecare soroc de pomenire: la nouă zile, la 40 de zile (şase săptămâni), la trei, şase şi nouă luni, la un an, în fiecare an până la şapte ani după moarte şi, după aceea, în sâmbetele morţilor de peste an.

Atunci când este posibil, parastasul este urmat de o rânduială de rugăciune pe care preotul, împreună cu cei din familie, o săvârșeşte în cimitir, la mormântul celui adormit în Domnul.

Toate alcătuirile imnografice din timpul slujbei înmormântării și a Panihidei cuprind o gamă largă de teme din eshatologia creștină, având o valoare liturgică incontestabilă, precum urmează:

1. Stăpânirea morții: „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavol l-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihnește sufletele adormiților robilor Tăi, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Și orice greșeală au săvârșit ei, cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-i. Că nu este om care să fie viu și să nu greșească; numai Tu singur ești fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul.” „Cel ce cu mâna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă.” „Tu singur ești fără de moarte, Cel ce ai făcut și ai zidit pe om; iar noi pământenii din pământ suntem zidiți și în același pământ vom merge, precum ai poruncit Cel ce m-ai zidit și mi-ai zis: pământ ești și în pământ vei merge, unde toți pământenii mergem, făcând tânguire de îngropare cântarea: Aliluia”.

2. Judecata particulară: „Pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; căci sluga și stăpânul împreună vor sta; împăratul și ostașul, bogatul și săracul în aceeași cinste vor fi; și fiecare, după faptele sale, sau se va preamări, sau se va rușina”.