Rolul misionar al creștinului în ziua de astăzi

Predici Mai 25, 2022

Rolul misionar al creștinului ortodox în lumea de astăzi

 

Parohia, prin biserica ei de pe deal sau din mijlocul satului, prin preotul ei devotat lui Dumnezeu şi oamenilor, este un centru de viaţă religios-morală, un câmp hotărât de muncă pentru binele vremelnic şi veşnic al credincioşilor. Ea este ca o ramură cu multe frunzuliţe, în copacul cel mare al Bisericii. Prin această ramură trebuie să treacă, până la ultima frunză, seva cu care se hrăneşte întregul organism al Bisericii.” (Prot. Dr. Vasile Coman, „Viaţa parohiei”, MA, Anul III, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1958, p. 122.)

Prin Taina Sfântului Botez fiecare dintre noi, creştinii, pătrundem în comuniunea şi în comunitatea Bisericii. Prin Taina Mirungerii primim darurile Sfântului Duh, iar prin acestea preoţia universală, misiunea de a ne ruga lui Dumnezeu, de a-I sluji, de a participa la Jertfa Lui, adusă în Biserică de către preoţia sacramentală.

"Faceţi-vă pe voi casă duhovnicească, preoţie sfântă ca să aduceţi jertfe duhovniceşti bineplăcute lui Dumnezeu", ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru (I Petru 2, 5), iar Fericitul Augustin spune că, "după cum toţi ne numim creştini, toţi ne numim preoţi", făcând referire la preoția universală.

Misionarismul laic, organizat și activ sub egida treptelor  ierarhiei bisericești, nu este o inovație dincolo de cadrul Ortodoxiei, ci o întoarcere la "instituțiunile crestinismului primar" (Mitrop. Nicolae al Ardealului, Ortodoxia în mijlocul frământărilor de azi, p. 7), care reprezintă întruchiparea clasică a celui mai adânc și mai autentic creștinism. Potrivit Sfintei Scripturi, și crestinii mireni - nu în aceeași măsură ca misionarii ierarhici, ci pe măsura preoției lor generale - pot sa fie sarea pământului (Matei, 5, 13). Sfânta Scriptura zice: "După harul pe care l-a primit fiecare, slujiți altora ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (I Petru, 4, 10). Mântuitorul a zis: "Oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu pe el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Matei, 10, 32-33, Marcu, 8, 38; Luca, 9, 26). Marele apostol Pavel zice: "Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui" (I Cor., 10, 24). Și dumnezeiescul Ioan Evanghelistul a scris: "Și noi suntem datori să ne punem sufletele noastre pentru frați" (I Ioan, 3, 16). Și iarăși îl auzim pe marele apostol Pavel zicând: "Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi din belșug: învățați-vă și mustrați-vă între voi, cu toată înțelepciunea" (Col., 3, 16).

Voi arăta în continuare unele îndatoriri misionare ale creștinului ortodox, care, prin împlinirea lor, vor aduce: parohiei, nobleţe şi avânt, preotului, pe acei colaboratori destoinici care vor înnobila viaţa parohiei, şi loruşi, satisfacţia sufletească de a sluji lui Hristos.

 

1. Datoria de a participa, cu cât mai deasă frecvenţă, la slujbele Bisericii, preponderent în duminici şi sărbători şi de a se împărtăşi cu Sfintele Taine

Din mărturiile înaintaşilor, dar şi din experienţe personale, rezultă că „folosul duhovnicesc al frecventării bisericii este real şi cu influenţe binefăcătoare asupra conduitei şi vieţii credincioşilor, dacă această frecventare nu este o simplă obişnuinţă sau formă ci porneşte dintr-o nevoie sufletească sinceră şi adâncă, din nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu, prin trăirea poruncilor Lui” (Îndrumări misionare, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 644).

Nu preotul trebuie să se considere beneficiarul împlinirii rânduielilor de cult, cât credincioşii, cei ce formează baza comunităţii parohiale. „Preotul este, în parohia sa, un slujitor al lui Dumnezeu, un reprezentant sau delegat al Mântuitorului, pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor, un organ al Sfântului Duh, pentru sfinţirea şi conducerea credincioşilor pe căile mântuirii”( Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Despre preoţie, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 152). Credincioşii au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a susţine buna desfăşurare a actelor de cult prin aducerea ofrandelor necesare, de a fi promotorii şi susţinătorii cântării în comun la slujbele liturgice, de a recepta în mod corect învăţătura creştină şi de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Prezenţa activă, participarea simţită şi smerită a credincioşilor în cadrul cultului divin, devine o prioritate şi o astfel de cerinţă nu este tratată oricum. Ea presupune şi o pregătire lăuntrică sau spirituală. „Credinciosului care vine la biserică i se impune o stare de curăţenie şi o înălţare spirituală. Dacă preotului i se cere o viaţă la înălţimea celei a Domnului, simplilor credincioşi li se cere… o pregătire spirituală care să egaleze în vrednicie pe aceea a ucenicilor lui Hristos” (Pr. Ieremia B. Ghita, „Comportarea creştinului în biserică”, MB, Anul XXX, nr. 4-6, 1980, p. 292).

Prezenţa, dar mai ales participarea la Sfintele Slujbe face din credincios, un om responsabil, interesat şi pregătit spre a beneficia de roadele acestui statut. Alternativa este una păgubitoare, lovind în propriile interese şi îndepărtându-l pe creştin de obiectivele ce-i sunt hărăzite.

„Orice motiv de a nu merge Duminica la biserică este o încercare de a-L evita pe Hristos, de a te feri de Hristos. El ne deranjează şi de aceea noi încercăm să-L evităm. Eşti tu înfricoşat să vii în contact cu Iisus? Frica aceasta nu este altceva decât frica de propria fericire. Tocmai pentru această fericire a ta a intrat Hristos în viaţa ta. Nu există ceva mai frumos pe lume decât viaţa petrecută împreună cu El şi nimic mai măreţ decât o viaţă trăită pentru El” (Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 94).

 

2. Datoria de a susţine, întări şi mărturisi credinţa Bisericii Ortodoxe

Ca şi în cazul preoţilor, şi credincioşii sunt chemaţi să se angajeze plenar în a susţine şi în a se împărtăşi şi de Liturghia de după Liturghie. Ieşind din biserică ei se simt mandataţi în a împlini îndemnul Mântuitorului: Du-te şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu! (Mc 5, 19 ).

Datoria de a întreţine şi consolida credinţa ortodoxă vine ca o consecinţă firească a integrării credincioşilor în viaţa şi spiritul parohiei lor, „spirit care trebuie să reflecte o viaţă dinamică. Iar acea parohie care reflectă o spiritualitate dinamică a fost receptivă şi a cooperat cu puterea transformatoare a Evangheliei. Parohia statică… nu a permis mesajului evanghelic să atingă fiinţa interioară a parohienilor” (Mitropolitul Emilianos Timiadis, op. cit., p. 259).

Îmbogăţindu-se din comoara de învăţături deţinute şi promovate de Biserică, factorul dinamizator al parohiei, credinciosul autentic nu numai întreţine climatul ce stabilizează şi înalţă sufletele şi existenţa, ci devine un fervent mărturisitor al învăţăturilor celor bune şi folositoare. „Păstrarea dreptei credinţe creştine ortodoxe este principala îndatorire a creştinului, în relaţia cu Dumnezeu şi cu Biserica, precum şi faţă de propria viaţă şi mântuirea în Hristos, deoarece nimic pe lume nu este mai de preţ, pentru el, decât mântuirea sufletului” (Pr. Prof. Dumitru Radu, „Păstrarea dreptei credinţe, condiţie a dobândirii mântuirii”, B.O.R., Anul CI, nr.1-2, ianuarie-februarie 1983, p. 68).

Planul pe care îl poate folosi cu maximă eficienţă este cel personal, unde mărturia lui este deosebit de convingătoare, Puterea exemplului este cea care mişcă, tulbură şi apoi limpezeşte viaţa celor care pescuiesc în ape tulburi.

 

3. Datoria de a vieţui potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă

Credinciosul cel ce se vrea a fi credibil şi care doreşte să beneficieze de statutul de creştin autentic trebuie să însumeze în viaţa sa calităţile cerute. „Adevăratul creştin rămâne obligat de conştiinţă să cultive iubirea în sufletul său, să se zidească, fără încetare, prin căldura celei mai curate iubiri, să trăiască puternic în ea şi prin mijlocirea ei şi să-i cuprindă şi pe alţii în sfera iubirii sale” (Prot. Dumitru Călugăr, Portretul unui creştin, M.A., Anul III, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1958, p. 107). Sfera acestei virtuţi devine, la rândul ei, sursa din care „izvorăşte mila creştină, care este o notă esenţială şi aparţine, cu necesitate, personalităţii unui adevărat credincios al Bisericii noastre” (Ibidem, p. 108).

Din acelaşi izvor vor curge şi alte însuşiri pozitive ca: blândeţea, smerenia, dreptatea, bunătatea, sinceritatea şi cumpătarea, toate acestea înnobilându-i viaţa şi sporind eficienţa puterii exemplului personal.

 

4. Îndatorirea de a asculta de preotul paroh, sprijinindu-l în realizarea programului pastoral, misionar

Această responsabilitate ne reaminteşte sfatul apăsat al Sfântului Apostol Pavel: Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea seama de ele (Evr 13,17).

Ascultarea nu este un act umilitor, ci un factor de disciplinare a vieţii. Celui ce i se cere ascultarea nu este redus la tăcere şi nu este supus la o împlinire seacă a unei acţiuni. Cel faţă de care se face ascultare este cel ce ştie ce trebuie făcut într-un context material sau spiritual anume, cel care îşi asumă o responsabilitate.

Ascultarea faţă de preot şi sprijinul dat acestuia, la realizarea unor obiective la nivel parohial, dau credinciosului acea notă de om conştient şi responsabil, integrat şi implicat în viaţa parohiei. Care ar fi obiectivele la care implicarea credinciosului, prin acea mână de ajutor, poate duce la progres material şi spiritual? Pentru a avea o viaţă parohială prosperă, credinciosul poate participa „la construirea şi renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri de interes creştin şi bisericesc, la procurarea de obiecte, veşminte şi alte lucruri pe seama bisericii, la înfiinţarea şi aranjarea bibliotecii parohiale, la aranjarea şi înfrumuseţarea cimitirului, la ajutorarea celor lipsiţi etc.”.

Orice realizare materială, şi nu numai, trebuie să aducă aceleaşi bucurii, atât preotului, cât şi păstoriţilor lui. Orice acţiune desfăşurată în parohie trebuie să fie revendicată de comunitate şi nu de un om sau de un grup de persoane. Toate împlinirile să fie considerare izbânzi colective, de ele bucurându-se toată suflarea.

 

Îndatoririle esenţiale ale credinciosului îl resposabilizează pe acesta şi îl ajută în a-şi găsi rolul şi rostul în viaţa parohiei. Astfel credinciosul are, în principal, îndatoririle:

-de a participa, cu cât mai deasă frecvenţă, la slujbele Bisericii, preponderent în duminici şi sărbători şi de a se împărtăşi cu Sfintele Taine;

-de a susţine, întări şi mărturisi credinţa Bisericii Ortodoxe;

-de a vieţui potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă;

-de a asculta de preotul paroh, sprijinindu-l în realizarea programului pastoral, misionar.

Fiecare credincios trebuie să aibă o conştiinţă puternică de enoriaş, fapt care le înnobilează pe cele de mai sus, enoriaşul devenind păstoritul cel vrednic.

 

Activitatea misionara a preotului si a grupurilor laice trebuie sa urmareasca refacerea dimensiunii comunitare a parohiei in jurul spatiului sacru, Biserica, in jurul a ceea ce aceasta reprezinta si a ceea ce are loc in interiorul ei.

Intreaga activitate si dimensiune misionara a Bisericii urmareste, deci, readucerea oamenilor in biserica spre a fi hraniti de harul lui Dumnezeu prezent si lucrator in ea. Nu urmareste crearea unei stari de bunavointa din partea anumitor oameni fata de Biserica, de slujitorii ei si de doctrina crestina.

Trebuie vizata constientizarea in fiecare om a nevoii de mantuire in Biserica, in interiorul comunitatii eclesiale, nu la periferia ei, prin participarea la viata comunitatii eclesiale si impartasirea de puterea  lui Dumnezeu prezenta in sfantul locas.

Aceasta si nu alta, trebuie sa fie finalitatea intregii activitati misionare intr-o parohie. Toate celelalte eventuale si posibile realizari trebuie subordonate acesteia.

Citește alte articole despre: crestin