Parohia, familia duhovnicească

Cum devine parohia mea o familie duhovnicească în Hristos prin Sf. Liturghie ?

I. Sfânta Liturghie și zidirea trupului lui Hristos din parohia mea

 

1. Introducere

Ca păstor de suflete, preotul are în fața sa o sarcină grea și anume de a zidi o familie din oamenii  care se află în parohia sa, oameni diferiți ca vârstă, educație, statut social, dar mai ales diferiți în ceea ce privește percepțiile și nivelul duhovnicesc. Pentru a alcătui o familie, preotul trebuie mai întâi să construiască o conștiință - conștiința că Hristos a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele a toată lumea (I Ioan 2,2), că Hristos este Mântuitorul lumii (Ioan 4, 42) și că în Hristos nu mai este iudeu, nici elin, nu este parte bărbătească, nici femeiască (Galateni 3, 28). Cu alte cuvinte, nu este intelectual sau om simplu, om defavorizat sau înstărit, ci în Hristos de este cineva, este zidire nouă (II Corinteni 5, 17).

În dinamica vieții de zi cu zi, omul fie ignoră perspectiva vieții veșnice și preocuparea spirituală pentru aceasta, fie se dedică acestei perspective și, departe de a integra interesele vieții sale pământești în demersul său spiritual, încearcă să se debaraseze de ele ca fiind dăunătoare. Nu este deloc ușor a înțelege și a ne însuși conștiința că Hristos Domnul vine să ne mântuiască în condițiile în care ne aflăm (nevoile noastre temporale, legăturile noastre cu creația, cu semenii) și că după chipul lui Hristos, plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9) pătrunde în toate aspectele vieții noastre pământești și ne ajută să înaintăm spre veacul viitor când Hristos va fi totul în toți.

 Reaportarea de tip nestorian face din Liturghie suportul bunăstării pământești cea de tip monofizit va privi Liturghia ca pe o pregătire exclusivă pt Împărăția lui Dumnezeu fără legătura cu lumea aceasta. Privirea aceasta antitetică va face ca unii să caute în Biserică ajutor pentru crizele pe care le aduce condiția umană iar cei care nu sunt pregătiți pentru a căuta exclusiv Împărăția Domnului se vor ține departe de Biserică. Doar etosul ortodox înțelege Liturghia ca restaurare totală a omului( trup și suflet) , a creației și ca înaintare spre Impărăția lui Dumnezeu.

 

 

1. Din Sfânta Liturghie izvorăște puterea de zămislire a familiei duhovnicești - parohia

Pentru a face cunoscută și dorită o asemenea conștiință, preotul are la îndemână cuvântul (predica, cateheza, sfatul din cadrul spovedaniei, convorbirea duhovnicească), dar această conștiință poate să fie sădită și să prindă rădăcini în ființa creștinilor doar prin dumnezeiasca Liturghie.

2.a. Restaurarea creației

 

Întregul Cosmos este o Liturghie. Liturghia aduce lumea la tronul lui Dumnezeu. Omul duce cu sine la Sf. Liturghie relația sa cu lumea. Pe lângă faptul că omul duce cu sine darurile creației, omul duce deodată și îngrijorările sale pentru sănătatea celor dragi, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru sporul casei sale. Credincioșii cu adevărat evlavioși nu uită să scrie pe acatistele lor „pentru iertarea păcatelor”, dar adaugă și îngrijorările vieții pământești. Doar accentuând grija pentru mântuire și exprimând nevoia de ajutor pentru grijile vieții pământești, omul participă la jertfa euharistică în mod integral.  Doar în modul acesta în Liturghie se realizează o înaintare, o defilare s-ar putea spune, a întregii lumi către Sf. Masă.

 

2.b. Vindecarea persoanei

 

Înaintarea și aducerea întregii vieți umane în spațiul liturgic nu ignoră faptul că lumea nu mai este „bună foarte”, nu înlătură evenimentul păcatului. Stricăciunea care marchează creația și care pervertește chipul lui Dumnezeu din om nu este afirmată, dar nici negată în Liturghie (Nimeni din cei legați cu pofte și desfătări trupești nu este vrednic să vină,să se apropie....dar totuși pentru iubirea Ta de oameni se menționează în rugăciunea liturgică). Omul păcătos aduce cu sine lumea afectată de păcat pentru a fi vindecată și pentru a fi vindecat. Omul, participând la Liturghie, afirmă cu tărie că nu vrea să rămână păcătos.

Din această perspectivă, Liturghia înseamnă restaurare, vindecare a omului și a lumii, prin aceasta Liturghia este leacul nemuririi (Sf. Ignatie al Antiohiei).  Din acest unghi, Liturghia devine soluția reală de restaurare a creației, a omului, a poporului lui Dumnezeu. Cine nu vine la Liturghie chiar în condițiile căderii sale, capitulează în fața răului, iar creația rămâne în mod nedrept fără șansa de a fi adusă spre vindecare de către preotul ei, omul.

 

2.c. Înnoirea poporului lui Dumnezeu

 

„Euharistia nu e domeniul unei simple întâlniri culminante a fiecăruia în mod separat cu Dumnezeu, ci manifestare comunitară și eclezială prin excelență. Chiar așa s-a păstrat, într-o manieră mai mult sau mai puțin trăită, în Răsărit. Poate că în nici o altă manifestare de existență eclezială decât în Sf. Liturghie creștinii nu încetează să acționeze ca indivizi, transformându-se în Biserică (eclesia). În Euharistie rugăciunea, credința, nădejdea, milostenia - adică tot ceea ce credincioși fac în particular în afara ei - încetează să mai fie manifestările mele și se trans­formă în manifestările noastre, în vreme ce întreaga relație a omului cu Dumnezeu devine relație a lui Dumnezeu cu poporul Său, cu Biserica Sa. Euharistia nu e numai comuniunea fiecăruia cu Hristos în mod separat, ci mai ales comuniunea credincioșilor unii cu ceilalți: „nu multe trupuri, ci un trup“, așa cum observă sfințitul Gură de Aur, tălmăcindu-l fidel pe Ap. Pavel. Astfel, adevărul biblic că drumul către Dumnezeu trece în mod necesar pe calea către aproapele prinde viață prin excelență în viziunea despre om din Euharistie”.

          Caracterul personal presupune pe lângă unicitate și dimensiunea comunională. Omul este persoană, prin aceea că se distinge de ceilalți, dar caracterul său personal devine mai evident și se îmbogățește în măsura în care se raportează cu iubire la persoanele din jurul său.

În Liturghie, omul înțelege, prin iubire, care este legătura desăvârșirii (Coloseni 3,14), că nevoile semenilor sunt și nevoile lui și mai înțelege că pentru el se roagă toți membrii Bisericii. În Liturghie, oamenii se solidarizează până la măsura de a simți durerea sau bucuria semenului ca pe a sa proprie: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon (Matei 15, 22). Astfel, Biserica se descoperă ca fiind nu doar o societate, ci o comuniune de iubire între membrii ei.

Prin Hristos, omul prin excelență, adică omul unit cu Dumnezeu, om îndumnezeit, creștinul reușește trecerea de la sine la altul. Hristos care se jertfește pentru frații Săi ne inspiră și ne dă putere de jertfă.

1. Concluzii

Din Euharistie omul își trage puterea de a lupta împotriva păcatului. A propovădui o morală despărțită de Euharistie implică un risc – acela de a transforma morala într-un șablon coercitiv care, departe de a convinge, crează repulsie.

Participarea la Liturghie, împărtășirea deasă însănătoșește relația omului cu creația, primenește chipul lui Dumnezeu din om, înnoiește cu iubire responsabilă și spirit de jertfă poporul lui Dumnezeu.

Ieșind din Biserică, credincioșii se confruntă iarăși cu tot ce este în lume, adică pofta ochilor, pofta trupului, trufia vieții (I Ioan 2, 16), dar, înveșmântați cu putere din puterea lui Hristos, Care a biruit păcatul și moartea, se pot lupta și pot birui. Prin Euharistie, viața Sfintei Treimi se comunică omului și-l îndumnezeiește (Că tu ești sfințirea noastră). Orice abordare misionară sau discurs care nu ține cont de această dimensiune nu poate preface în Hristos lumea de azi.

 

Împărtășirea cu Sfintele Taine, participarea activă a credincioșilor prin cântare și rostire la Sf. Liturghie, catehezele liturgice, predicile privind puterea integratoare a Sf. Liturghii sau încurajarea credincioșilor de a se sprijini în rugăciune în situații concrete de viață sunt câteva inițiative practice de a contura reperele unei familii duhovnicești.

Pentru a preface mulțimea creștinilor adunați în biserică într-o familie duhovnicească, este de preferat să încercăm să constituim un nucleu din credincioșii fervenți. Aceștia vor înțelege cei dintâi că în Biserică au calitate de copii ai lui Dumnezeu, de frați în Hristos care înțeleg să fie solidari unii cu alții în toate aspectele esențiale ale vieții lor.  Acești credincioși pot asigura un program zilnic de rugăciune în biserică și pot, totodată, să citească psaltirea la casele lor. Unul din scopurile rugăciunii lor va fi întărirea și sporirea dragostei dintre ei, precum și apropierea de Hristos și de Biserica Sa a celor care încă nu participă la viața bisericii. Ei vor fi cei dintâi atenți la a sesiza prezența persoanelor noi în Biserică, în vederea unei bune integrări în comunitatea euharistică. Având o viață ireproșabilă și prezentând trăsăturile vieții de creștin, vor genera, prin aceasta, o forță de atracție a altor persoane  spre idealul vieții creștine.

 

 

 

1. Aspecte controversate privind împărtășirea cu Sfintele Taine

 

1. Ce se întâmplă la Sf. Liturghie și ce se așteaptă de la noi?

 

Sf. Ioan Gură de Aur ne învață următoarele: „La Sfânta Liturghie, când auzim „Domnului să ne rugăm!”,  adică:  Să ne rugăm toți împreună!, când vedem că se deschid ușile Sfântului altar, înțelegem  că atunci se deschide cerul de sus și se coboară îngerii.  Aici nu  trebuie să fie de față nimeni din cei pătați de păcat, chiar dacă sunt botezați. Oare dacă cineva, chemat  fiind  la masă, și-ar spăla mâinile, s-ar așeza și ar fi gata de masă, dar mai apoi n-ar gusta din ea, nu insultă oare pe cel ce l-a chemat?  N-ar fi mai bine ca unul ca acesta nici să nu vină? Așa și noi, venim, cântăm  împreună, dar nu ne împărtășim din cele de pe masă, spunând că suntem  nevrednici. Dar, atunci suntem  nevrednici și de  rugăciunile și cântările  Sfintei Liturghii, fiindcă Duhul  coboară de  sus nu numai asupra pâinii și vinului, ci, prin cântări și rugăciuni, și asupra celor din biserică.

În zadar se face jertfa în fiecare zi, în zadar stăm în preajma  jertfelnicului dacă  nimeni nu se împărtășește. Aceasta  nu  înseamnă  că  trebuie  să ne împărtășim  pur și simplu, ci că trebuie să încercăm să devenim vrednici. Dacă spunem că nu suntem  vrednici de Împărtășanie, atunci  nu suntem  vrednici nici de rugăciune”.

 Dacă vom gândi că, astfel fiind situația, nu mai are rost să mergem deloc la Liturghie, Sf. Nicodim Aghioritul ne învață: „Nu, frate, nu; nu-ți este îngăduit să faci aceasta, fiindcă vei fi îndepărtat/afurisit, precum definește Sfântul Sinod Ecumenic V-VI (Trullan, 690-691) spunând: Dacă petrece cineva într-un oraș (sau sat) și nu ar merge la biserică trei săptămâni consecutiv, dacă e cleric, să fie depus/caterisit, iar dacă e laic, să fie îndepărtat de la cuminecare adică exclus de la Împărtășanie (Canonul 80 Trullan). Același lucru îl definește și sfântul Sinod local de la Sardica (343) în canonul 11.  Prin urmare, vei fi supus pedepsei îndepărtării/afurisirii, iubitule, dacă nu vei face amândouă  lucrurile:  adică  dacă nu vei merge la Liturghie și dacă nu vei fi gata pe cât poți să te împărtășești, în cazul în care nu ai împiedicare; și nu poți să încalci nici un lucru, nici altul”.

Rânduiala  pe care Biserica   a primit-o de la Domnul, de la Apostoli, de la sinoade și de la sfinți  este aceasta: ca Pâinea să se frângă la fiecare Liturghie și toți credincioșii care n-au păcate grave să meargă să se împărtășească. Pentru că, așa cum spune Sf. Simeon al Tesalonicului, „Dumnezeiasca Liturghie e o celebrare rituală pentru a fi jertfit Însuși Preacuratul Trup și Sânge al lui Hristos și a fi dat spre cuminecare tuturor credincioșilor”.

 

1. Ce primim prin Sf. Împărtășanie?

 

Când ne apropiem de Sfânta Masă, ne facem părtași nu doar unei vieți mai bune, ci Îl dobândim pe Hristos Cel Înviat. De acum nu mai primim darurile Duhului Sfânt, oricât de bogate ar fi ele, ci pe Însuși Izvorul acestor daruri. Când un credincios se apropie de Sfânta Masă i se dă să mănânce din Însuși Trupul Domnului, Mântuitorul schimbând întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i însăși personalitatea Sa.

 

1. Sfânta Euharistie – leac vindecător care ne ridică din păcat

Dacă ne apropiem cu zdrobire de inimă și ne mărturisim păcatele înaintea preotului, Sfânta Împărtășanie este una din acele Taine care e în stare să ne scape de orice păcat.  De aici înțelegem  că  nimic  n-am făcut numai mărturisindu-ne, fără a gusta din bunătățile Mesei euharistice (Împărtășaniei). De aceea ne și botezăm numai o dată, în schimb ne apropiem de  Sfânta Masă de mai multe ori,  pentru că ni se întâmplă, ca oameni ce suntem, să supărăm adeseori pe Dumnezeu, lucru pentru care se cade să ne pară rău, să ne înfrânăm și să ducem aprigă luptă contra păcatului spre a ne scăpa de el.  Dar, astfel de mijloace  nu dau roadă în lupta contra păcatului decât dacă luăm în noi singurul leac împotriva răutăților omenești.

 

1. De ce să ne împărtășim des?

Întrucât  materia  din noi e așa de stricăcioasă încât pecetea Tainei nu poate rămâne în noi mult timp – ca unii care „avem această comoară în vase de lut” (II Corinteni 4, 7),  alergăm la acest leac nu numai o dată, ci mereu. Căci e nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul  în lutul  nostru ca să îndrepteze  chipul  Său în noi de câte ori dă semne că vrea să se strice, iar mâna cea ajutătoare a  doctorului  trebuie  să  ne  fie  cât  mai la îndemână ca  să  poată vindeca materia noastră atunci când vrea să se strice, să ne întărească iarăși conștiința atunci când e îndoielnică și când o amenință frica morții.

1. Pentru a primi împărtășania este nevoie să ne ostenim duhovnicește

 

Câștigul pe care ni-l dă acest ospăț minunat - Împărtășania, nu  ne poate veni degeaba  și  pe  nemuncite, ci după grele strădanii.  Căci dacă  Sfântul Pavel  îndepărtează pe cei leneși chiar și de la mâncarea obișnuită, spunându-le: „Cine nu lucrează, nici să nu mănânce ” (II Tesaloniceni 3, 10), atunci câte strădanii nu vor trebui noi să depunem spre a ne face vrednici de o masă  sfântă ca aceasta?

Și încă un lucru trebuie să mai ținem minte: anume că Hristos, Cel care ne-a invitat la acest ospăț, e împreună luptător cu noi. Ori, un frate de luptă nu întinde mâna unora ce trăiesc în trândăvie,  ci numai celor curajoși și îndrăzneți, care cu bună trudă și cu vrednicie sunt în stare a se lupta cu vrăjmașii. Căci Hristos Cel ce însuși lucrează prin mijlocirea Tainelor în fiecare din noi Se face, rând pe rând, creator în Taina Botezului, antrenor în Taina Mirului și împreună luptător în cea a Împărtășaniei.

 

1. Prin Împărtășanie ne  înnoim  sufletele

La această înnoire, Dumnezeu nu folosește aceeași materie pe care a folosit-o la prima creare, căci atunci a folosit tina pământului; acum și-a dat chiar Trupul Său propriu și, prin această  înnoire  a  vieții, nu numai  că  repară  firea  îmbolnăvită a  sufletului nostru, făcând-o mai bună, ci însuși Sângele Său îl varsă  în vinele  inimilor  celor  ce se împărtășesc, făcând de acum să răsară înlăuntrul lor însăși viața Mântuitorului.    După  cum zice Scriptura:  „atunci a suflat în fața lui suflare de viață ” (Facere 2, 7), pe când acum ne dă chiar din Duhul Său, trimițând „Dumnezeu pe Duhul Fiului în inimile noastre, strigând: Avva, Părinte!” (Romani 8, 15).

Omul care se împărtășește simte din ce în ce mai intens că este fiu al Lui Dumnezeu.

 

1. Cine se împărtășește în Biserică se pregătește pentru Ospățul din Împărăția Cerurilor

 Este vorba de  aceeași putere și la împărtășirea  în Biserică și  la cea din cer, același om invitat la împărtășanie și în lumea aceasta  și în cealaltă, doar că acolo sus e chiar cămara Mirelui Hristos, pe când aici, jos, e numai pregătirea pentru acea cămară, deși tot cu ajutorul aceluiași Mire. De aceea, cine a plecat din această viață fără să se fi împărtășit deloc de împărtășanie, acela nu va avea parte de viață veșnică. Cât despre cei ce au primit și au păstrat aceste daruri și „au intrat întru bucuria Domnului lor” (Matei 25, 21) și au intrat  chiar împreună cu Mirele  în casa de ospătare, aceia se vor bucura și de alte bucurii în urma acestui ospăț.

 

1. Ce se întâmplă dacă nu ne împărtășim?

 

Cine nu se împărtășește ajunge la nepăsare, i se stinge evlavia, umblă cu ușurătate, indiferență, dezleagă la mâncăruri, la cuvinte și la priveliști necuviincioase; cei ce se depărtează de Împărtășanie se fac vrăjmași  lui Dumnezeu și prieteni demonilor, ne învață Sf. Chiril al Alexandriei.

Cuviosul Paladie povestește despre avva Macarie Egipteanul că, după ce a vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului apărea oamenilor ca un cal, i-a dat următorul sfat și i-a spus: „Niciodată să nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă această lucrare diavolească ți-a venit fiindcă nu te-ai împărtășit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”.

La fel și Sf. Ioan Hrisostom, vindecând un demonizat în ziua în care a fost hirotonit, l-a povățuit să vină necontenit la biserică  și la dumnezeieștile Taine  cu post și rugăciune, ca să nu-l mai ispitească demonul.

În Pateric, ni se spune: „Ioan din Bostra, bărbat sfânt și având putere împotriva duhurilor necurate, a întrebat niște demoni  care locuiau  în niște fetițe înnebunite și aflate în chip rău sub înrâurirea lucrării lor, spunând: „De care lucruri vă temeți de la creștini?” Iar ei i-au spus: „Aveți într-adevăr trei lucruri mari: unul  pe care-l  purtați la gâtul vostru, altul cu care vă spălați la biserică și altul pe care-l mâncați în adunare”. Și întrebându-i  iarăși: „Din acestea trei, de  care vă temeți mai mult?”  Iar ei au răspuns: „Dacă ați păzi bine lucrul cu care vă împărtășiți,  nimeni  dintre noi n-ar putea face nedreptate vreunui creștin”. Iar lucrurile de care dușmanii se tem cel mai mult sunt: crucea, botezul și cuminecătura”.

Este de mare folos sufletesc închinarea la locurile sfinte și la sfintele moaște, însă împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului este mult mai presus decât aceasta.

 

1. Cât de gravă este împărtășirea cu nevrednicie?

 

Pătarea purpurei pe care o poartă Împăratul este pedepsită la fel cu sfâșierea ei. Iar cei care se împărtășesc cu sufletele pătate, se aseamănă cu cei care L-au pironit pe Domnul pe cruce.  Sfântul  Pavel  se întreabă:  dacă  cei  care călcau Legea veche erau  uciși  fără  milă pe cuvântul a doi sau trei martori, cu cât va fi mai aspră pedeapsa celui care calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și nesocotește sângele testamentului cu care s-a sfințit  (Evrei 10, 28-29)?

     „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului.  De aceea mulți  dintre  voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați” (I Corinteni 11, 27-31).

 

1. Condițiile unei bune Împărtășiri

 

• Dorința de a primi Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, pentru unirea cu El;
• Împăcarea cu toți oamenii;
• Spovedania, fără de care nimeni nu se poate împărtăși; doar copiii, până la vârsta de șapte ani, pot fi împărtășiți fără spovedanie;
• Împlinirea canonului dat de duhovnic;
• Primirea dezlegării de la duhovnic;
• Citirea rugăciunilor (pravilei) pentru împărtășire.

 

1. Cum ne dăm seama că suntem vrednici de Împărtășanie?

 

Sfântul Simeon Evlaviosul, dascălul Sfântului Simeon Noul Teolog, ne îndeamnă: „Fără lacrimi și fără străpungerea inimii să nu te împărtășești vreodată! Cum va avea însă străpungerea inimii cel care nu se roagă, nu citește Scriptura, vorbește în Biserică, bârfește, nu ia aminte la ce și cât mănâncă, la ce-și închipuie?  Cine nu rostește în fiecare zi cele ascunse  ale inimii sale și nu arată pocăință pentru ele, nu este vrednic de Împărtășanie!”.

          Nu e de ajuns să nu cădem în păcate trupești, pentru că asta ar fi doar ca un veșmânt exterior. Dumnezeu caută inima, simțirile și cugetările ei adânci.  Nu este de ajuns  să ne frângem inima și să ne pocăim doar când ne împărtășim. Dacă nu ne schimbăm în bine, dacă nu sporește în sufletul nostru bucuria, dragostea de Dumnezeu și aproapele și râvna pentru cele sfinte, e semn că suntem nevrednici.

 

1. Concluzie

 

Majoritatea creștinilor care se împărtășesc doar în posturile mari se pregătesc cu grijă sporită, ținând post, împăcându-se cu toată lumea, înmulțind rugăciunea și milostenia.

Să ne gândim cum ar arăta viața creștinilor dacă s-ar împărtăși  mult  mai  des,  pregătindu-se  de  fiecare  dată  la fel de bine!

Neîmpărtășirea dă posibilitatea diavolului (lupul cel înțelegător) să ne corupă sufletele.

Împărtășirea cu nevrednicie  îl face pe om vinovat de Trupul  și  Sângele Domnului, asemenea celor  care L-au răstignit. 

          Împărtășirea deasă, dar fără pregătire minuțioasă, nu aduce nici o creștere spirituală.

Așadar, doar împărtășirea deasă și cu o nevoință tot mai mare (rugăciune, meditare  la  cuvintele  Scripturii, fapte de iubire față de aproapele, post) transformă viața creștinului, aducându-i spor de bucurie, dragoste, pace, îndelungă răbdare, blândețe, bunătate, facere de bine, credință, înfrânare, curăție (Galateni 5,22-23).

Predica dacă nu conduce la împărtășire nu își atinge scopul ci devine moralizatoare. „Amvonul fără jertfelnic” instituie un moralism care pe cât este de ineficient, pe atât este de frustrant atât pentru predicator cât și pentru ascultători. Constatăm cu realism dureros că numărul creștinilor din biserică nu crește iar cei care sunt prezenți nu sporesc duhovnicește decât în măsura in care trecem de la împărtășirea Lui Hristos Cuvântul (Evanghelia, predica) la împărtășirea cu Hristos euharistic.

 

În mod practic, creștinii sunt chemați să revină la tradiția autentică a Bisericii primare și anume de a se împărtăși atunci când participă la Sf. Liturghie. Acest fapt implică un post de câteva zile, incluzând zilele săptămânale de post (miercuri și vineri), și dezlegarea prealabilă de la duhovnic.

          Doar cel care alege să se împărtășească des, nevoindu-se tot mai mult, poate spune: „Gustați și vedeți că bun este Domnul !” (Psalmi 33,8). Cine nu a cunoscut dulceața nepământească a Euharistiei  va găsi multe  îndreptățiri  să se împărtășească doar la anumite  răstimpuri sau chiar deloc, însă cine a simțit asemenea bucurie va vrea să se împărtășească tot mai des.