Postul și rugăciunea, mijloace ale desăvârșirii
Prin cuvântul «post» noi înţelegem o înfrânare de la toate mâncărurile – iar în caz de boală, numai de la unele –, precum şi de la toate băuturile, de la toate lucrurile lumeşti, de la toate dorinţele rele, pentru ca să poată face creştinul rugăciunea lui mai cu uşurinţă şi să împace pe Dumnezeu, încă şi pentru ca să omoare poftele trupeşti şi să câştige harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci un mijloc de mântuire.
Dar în acelaşi timp este şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu. Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi al sârguinţei noastre spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi, care nu au nevoie de hrană. «Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană».
Rostul postului este folosul trupului şi al sufletului, pentru că întăreşte trupul şi curăţeşte sufletul, păstrează sănătatea trupului şi dă aripi sufletului. De aceea şi Legea Veche îl recomandă şi îl impune de atâtea ori (Ieş. 34, 28; Deut. 9, 18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58; Ioil 2, 15). Şi Isus, fiul lui Sirah, zice: Nu fi nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca la mâncăruri multe. Că în mâncărurile cele multe va fi durere, iar nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va spori viaţa (37, 32–34).
Moise a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieş. 34, 28; Deut. 9, 9–18); Ilie Proorocul la fel a postit patruzeci de zile (III Regi 19, 8); Daniel, de asemenea a postit (Daniel 9, 3; 10, 3). Mântuitorul Însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 2; Luca 4, 2); şi tot Mântuitorul ne învaţă cum să postim (Matei 6, 16–18). El ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). Posteau ,de asemenea ,Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor (Fapte 13, 2–3; II Cor. 6, 5); ei au rânduit postul pentru creştini.
Din Sfânta Scriptură aflăm cum trebuie să fie postul pentru a fi bineprimit de Dumnezeu (Isaia 58, 6–8; Matei 6, 16–18); aflăm că postul este de folos în vremea judecăţilor lui Dumnezeu (Ioil 1, 14; 2, 11–12; Iona 3, 4–7); în vreme de nenorociri şi primejdii (II Regi 1, 12; Est. 4, 3) şi este bun în vederea izbăvirii de primejdii viitoare (I Ezdra 8, 21–23; Est. 4, 3–16; Ioil 2, 12; Iona 3, 4–5). Postul este bun în vremea suferinţelor Bisericii (Matei 9, 15; Luca 5, 33–35); în vremea suferinţelor pricinuite de alţii (Ps. 34, 12–13); în vederea consacrării sfinţiţilor slujitori (Fapte 13, 3; 14, 23). Postul trebuie însoţit de rugăciune (II Regi 12, 16; I Ezdra 8, 23; Neem. 1, 4; Ioil 2, 15–17; Daniel 9, 3; Luca 2, 37; I Cor. 7, 5), de mărturisirea păcatelor (I Regi 7, 6; Neem. 9, 1–2; Daniel 9, 3–6) şi de smerenie (Deut. 9, 18). Postul este bun pentru întoarcerea la Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12), ca şi în vremea de întristare (Jud. 20, 26; II Regi 1, 12; Ps. 34, 12–13; 68, 12; Daniel 10, 2–3).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii lui Hristos laudă şi recomandă postul cu multă stăruinţă. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează”.
Postul e prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post.
Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez (pr. Arsenie Boca). Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale. Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.
Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea.
PS Sebastian, ep. Slatinei și a Romanaților într-o predică, spunea: Poate că va zice cineva: cum, post și rugăciune? Dar, „toate acestea le-am păzit din copilaria mea…” (Mt. 19, 20). Care post l-am ținut, însă? Acela de bucate, poate, pentru că postul desăvârșit este când te abții și de la faptele urâte, și de la cuvintele rușinoase și de la gândurile cele murdare! Acela este postul cel adevarat! Iar rugăciunea, care? Aceea de un sfert de oră dimineata și un sfert de oră seara? Dacă, și acelea!… Nu, nicidecum!… Adevărata rugăciune înseamnă permanența comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie să lipsească nici o clipă din viața noastră. Ne dorim, adeseori, să stăm de vorbă cât mai mult cu mama sau cu tata, cu soțul, cu soția, cu copiii, cu prietenii etc. Ei bine, Dumnezeu trebuie să fie mult mai prezent în viața noastră decât toți aceștia la un loc, căci relația și comuniunea cu El se vor permanente. Asta înseamnă adevărata rugăciune, și încâ într-o stare de smerenie și de meditație sfântă.
Pr. Ioan Buliga: Sfinții Părinți ne spun că pentru cei ce vor să se mântuiască, postul și rugăciunea sunt precum două aripi la o pasăre ce zboară. Cu rugăciunea fără înfrânare nu facem nimic, la fel cum nu facem nimic cu înfrânarea fără rugăciune, căci fără înfrânare suntem cuprinși de patimi, și rugăciunea ar fi cum am cere ceva ce nu vrem (căci fiind plini de patimi, ce altceva putem cere decât să scăpăm de ele, sau ce sens ar avea să cerem altceva?), iar fără rugăciune nu mai avem legatura cu Dumnezeu, și atunci înfrânarea nu mai are sens. Despre post, în zilele noastre, majoritatea dintre noi știm învățăturile clasice, și postim de carne, lapte și brânză, în zilele rânduite de biserică, însa aceasta este o rânduială foarte folositoare pentru începători, pentru a se obișnui să postească, însă cu trecerea timpului trebuie să avem o înfrânare permanentă, nu neapărat mâncând permanent de post, ci este vorba de un control al trupului și o permanentă stare de ușurare a lui pentru a-l feri de zburdarea spre păcat, pentru a-l smeri, dar și pentru a fi într-o permanentă stare de rugăciune, deoarece atunci când te îmbuibi, nu te mai poți ruga.
Omul, cu cât este mai pătimaș, cu atât are nevoie de o mai mare înfrânare, căci numai așa o să poată să-și schimbe vechile obiceiuri, iar dacă după o perioadă de luptă va ține situația sub control, atunci asceza nu trebuie să fie așa de mare ca la început; însă să fie atent să nu ia din nou patimile putere asupra lui.
Mântuitorul arată că puterea duhovnicească de a învinge duhurile necurate se realizează prin "rugăciune si post" (Matei 17, 21). Prin rugăciune sufletul nostru intră în comuniune cu Dumnezeu. Dar nu oricum poate intra sufletul în comuniune cu Dumnezeu. "Un suflet sătul este o piedică către rugăciunea curată, iar Duhul Sfânt nu vine când pântecele nostru este plin", spune un părinte filocalic.
Ne explicăm usor modul în care postul face rugăciunea curată, dacă ne gândim la faptul că, dorind să stăm de vorbă cu o persoană careia îi acordam o cinstire deosebită și cu care dorim să comunicăm lucruri de mare importanță pentru viața noastră, ne retragem din zgomotul din jurul nostru, pentru a putea comunica în condiții optime. Tot așa se întâmplă și când dorim să comunicăm cu Dumnezeu, ne retragem din vuietul tumultuos al plăcerilor și al poftelor, și astfel putem comunica într-o totală detașare de lume și într-o totală dăruire Lui.
Corelația dintre rugăciune și înfrânarea prin post, face ca și acesta din urmă să devină o rugăciune, care manifestată în exterior poate fi numitî rugîciunea trupului.
Este cunoscut faptul că înțelepții greci duceau o viață ascetică (înfrânată și cumpatată), fiindcă numai așa aveau acces la filosofie. Pentru creștini cea mai mare filozofie este rugăciunea, deoarece prin ea participăm la adevărul și binele suprem. Dar pentru ca rugăciunea să fie curată, și trăirea interioară a minții, și exterioară a simțurilor, trebuie să fie pătrunsă de sfințenia duhului lui Hristos pe care îl avem primitor și mijlocitor al rugăciunii noastre (Romani 8, 34). La această sfințenie se ajunge prin asceză, iar postul integral este exercițiul cel mai eficient al ascezei ce poate face posibilă rugăciunea curată. Atât de mult a pătruns postul alături de rugăciune în evlavia creștină, încât după mărturia Didahiei (I, 3), primii creștini nu numai că se rugau pentru dușmani, dar în același timp posteau pentru ei, adică: se rugau și posteau.
Pe bună dreptate putea conchide Nichifor Crainic că "nici rugăciunea fără asceză, nici asceza fără rugăciune n-ar putea subzista". Dar trebuie să precizăm că "nici o asceza fără dragoste nu apropie de Dumnezeu". Această simbioză specifică între asceză, rugăciune și dragoste reprezintă un adevăr definitoriu postului ca exercitiu ascetic și ca instrument al rugăciunii. Nu numai sufletul se poate împărtăși de harul Sfântului Duh, și prin rugăciune să intre în comuniune de iubire cu Dumnezeu, ci și trupul. Și trupul poate deveni prin har "templu al Duhului Sfânt" (I Corinteni 6, 19), iar curăția lui prin postul integral (al minții și al simțurilor) îl face propriu sfințeniei lui Dumnezeu și apt să abordeze asemenea sufletului și impreună cu el aceeași comuniune de rugăciune. De aici și îndemnul apostolic: "preamăriți dar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni 6, 20).
Prin urmare, trupul se roagă prin post în sensul că prin sfințenia la care ajunge, devine primitor al harului divin, putându-se împărtăși prin rugăciune, asemenea sufletului, de comuniunea iubirii lui Dumnezeu.
Faptul că și trupul se roagă o dovedeste harul lui Dumnezeu coborât asupra lui prin rugăciune. Harul divin se revarsă nu numai ca liniște duhovnicească asupra sufletului, ci și ca lumină taborica asupra trupului, așa cum s-a întâmplat cu prilejul schimbării la față a Domnului: "Și s-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața lui ca soarele". (Matei 17, 2). De aici vedem că expresia cea mai înaltă a rugăciunii trupului este lumina sfințeniei care transfigurează materia prin împreuna ei lucrare cu sufletul și cu duhul omului. Sfântul Grigorie Palama arată că "firea înțelegătoare și rațională a sufletului fiind zidită împreună cu trupul pământesc a primit de la Dumnezeu Duhul de viață făcător prin care ține la un loc și face viu trupul unit cu el".
Sfântul Serafim de Sarov: “Postul stă nu numai în a mânca rar, ci în a mânca puțin; și nu numai în a mânca odată, ci în a nu mânca mult. Nechibzuit este postitorul care așteaptă pănă la ceasul mesei ca atunci să se dea mâncatului cu nesaț atât cu trupul, cât și cu mintea.”
La întrebarea dacă se poate mânca de dulce în posturi atunci când cuiva îi face rău mâncarea de post și doctorii îi prescriu să mănânce de dulce, părintele Serafim a răspuns: “Pâinea și apa nu fac rău nimănui. Cum trăiau oamenii înainte câte o sută de ani? Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Ceea ce Biserica a rânduit la cele șapte Sinoade ecumenice, aceea să împlinești. Vai celui ce va adăuga un singur cuvânt la rânduielile acelea ori va scoate un singur cuvânt din ele. Ce au de zis doctorii despre drepții care vindecau de bube cu puroi prin singură atingerea lor și despre toiagul lui Moise, prin care Dumnezeu a scos apa din piatră? “Ce folos este omului dacă va dobandi lumea toată, iar sufletul și-l va pierde?” Domnul ne cheamă: “veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi; pentru că jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară”. Dar noi nu vrem.
“Nu este Împărăția lui Dumnezeu măncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”. Nu trebuie să dorim nici un lucru deșert – în rest, toate lucrurile lui Dumnezeu sunt bune: și fecioria este slăvită, și de posturi avem nevoie pentru a-i birui pe vrajmașii trupesti și pe cei sufletești. Numai vrajmașul le tulbură pe toate.
Postul – după mărturisirea marelui Vasile – este cea mai veche poruncă dată omului de Dumnezeu. Căci zice acest mare părinte al Bisericii lui Hristos: „Cucereşte-te şi sfieşte-te, omule, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de o vechime cu lumea este porunca postului. Căci în Rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii Raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Fac. 2, 16–17)”.
Sf. Vasile cel Mare: „La fiecare chemare spre rugăciune să răspunzi: gata este inima mea, și până la ultima rugăciune să fii în dumnezeiască slujbă, socotind o mare pagubă a renunța la rugăciune.”
Sf. Ioan Gură de Aur: „Obiceiul îndemnurilor mele dintotdeauna este să adăugăm la rugăciunea plină de râvnă, cuget treaz și suflet vioi (aceasta în biserică, la liturghie). Diavolul, văzând cât de înflăcărat și pornit este sufletul tău în rugăciune, va înțelege că puntea către gândurile tale este de netrecut. Văzând însă, că pierzi timpul și nu ești atent la tine, îndată va pătrunde în tine ca într-un locaș pustiu, părăsit de locuitori. Dar, dacă va vedea că ești adunat în tine, treaz și agățat parcă de ceruri, atunci nici să se uite la tine nu va îndrăzni. Fie-ți milă de tine și îngrădește în sufletul tău intrarea demonului viclean. Nimic nu îi îngrădește calea către noi așa ca rugăciunea sârguincioasă și fierbinte.”
Pr. Ioan C. Teșu: Preotul se exprimă față de Dumnezeu și față de semenii săi prin rugăciune. El este, prin excelență, un om al rugăciunii, un suflet rugător. Lipsit de rugăciune, el este un „cadavru viu”.
